E o idee romantică să te întorci spre sentiment astăzi, să crezi că poezia va redeveni sentimentală, că va fi şters un secol în care poeţii au căutat prin obscurizarea sensului doar pe lectorii inteligenţi, iniţiaţi.
Minimalismul, în care poezia noastră s-a împotmolit de cîtva timp, are un creator rece, asemenea aparatului de filmat şi asemenea lumii reproduse, al cărei exponent raţional şi responsabil este. Doar puţinele filtrări ale sensibilităţii printr-un astfel de text dau farmec, salvează discursul din banalitatea cotidiană filmată. Dar sentimentul artistic e tot mai diminuat, şi nici nu mai există un discurs filozofic care să capteze. Astfel, se poate ajunge la un creator plictisit care reproduce banalul şi-şi plictiseşte şi lectorii. De la maxima obscurizare, o extremă care a îndepărtat pe lector de poezie, se va ajunge la cealaltă, banalitatea enunţului poetic, prin copierea cotidianului plicticos, redundant.
Minimalismul reflectă lumea rece în care trăim, ruptura relaţiilor interumane, lumea consumatorilor grăbiţi, a oamenilor cu extensii cibernetice.
Sistemul circulaţiei cărţii a căzut de aproape 20 de ani, mai ales a cărţii de poezie. Poate de aceea este atât de exacerbată la noi poezia pe internet, pe site-uri de literatură, pe bloguri. Feed-backul rapid satisface orgoliul, o carte online te poate face mult mai cunoscut.
Poezia a revenit la funcţiile ei de început: magice, terapeutice: vezi poezia confesivă, mediatică, sonoră, slamul este poate cel mai elocvent, textul însoţit de imagine, de muzică, videopoezia.
Numai că repetiţia începutului istoriei poeziei universale nu mai are atâta profunzime ca atunci, atâta sinceritate, diferenţa este ca între original şi copie.
Profesionalizarea excesivă a poeziei, în special, a dus la încurajarea „calcului tehnic”, la învăţarea prin copierea modelului, ca-n artele plastice, chiar la copierea ideilor, uneori a expresiilor întregi. Poeţii par produse de serie, nu mai au o voce distinctă.
Azi, se recurge la poezie ca la un medicament mondial de reînviere morală (după ce, într-o jumătate de secol, revoluţia sexuală a coborît sufletul din intelect în materie, în epidermă).
Azi se scrie atât de mult încât efectul pare să fie invers celui aşteptat, în loc de regenerare a poeziei, colapsul. Pare că organul acesta mondial, care secretă poezie, funcţionează aberant şi se îneacă în propria secreţie.
Poezia piere, asta e senzaţia, legăturile cu trecutul sunt rupte de fapt, cei care scriu nu citesc decât cel puţin pe cei din generaţia anterioară, sau din propria generaţie, se imită, sau îşi împrumută din repertoriul tehnic, ori ideatic.
Lanţul de cărţi care înseamnă creaţia, în accepţia pe care i-o dă Borges, a fost rupt prin absenţa cunoaşterii celor dinainte.
Lumea noastră e cibernetică, îngheţată, are într-adevăr nevoie de suflet, dar poezia nu poate să i-l pună la loc, reflectă lumea în care trăieşte, e asemenea ei.
