Romanul „Femei” este autobiografic, iată chiar la început referirea la funcţia pe care Bukowski a deţinut-o la poştă, transferată personajului principal şi cîteva detalii picante de laborator artistic: „Nu ştiu sigur cînd am văzut-o prima oară pe Lydia Vance. Să fi fost cu vreo şase ani în urmă, cînd tocmai îmi dădusem demisia din slujba pe care o aveam de doisprezece ani ca funcţionar la poştă şi încercam să devin scriitor. Eram îngrozit şi beam mai mult ca niciodată, încercam să scriu primul meu roman. Beam cîte o stacană de whiskey şi o duzină de cutii de bere în fiecare noapte, în timp ce lucram. Fumam trabucuri ieftine şi băteam la maşină şi beam şi ascultam muzică clasică la radio pînă dimineaţa. îmi propusesem să scriu zece pagini pe noapte, dar nu ştiam decît a doua zi cîte am scris. Mă trezeam dimineaţa, vomitam, apoi mă duceam pînă în camera din faţă şi mă uitam pe canapea să văd cîte pagini erau acolo. Mă aşteptam întotdeauna să văd cele zece. Uneori erau 17, 18, 23, 25 de pagini. Desigur, ce scriam în fiecare noapte trebuia refăcut sau aruncat. Mi-a luat douăzeci şi una de nopţi ca să-mi termin primul roman. »
Momentul în care a cunoscut-o pe Lydia Vance, după cîţiva ani de la divorţ, înseamnă o schimbare de ritm în viaţa lui Henry Chinaski (alteregoul lui Charles Bukowski), un scriitor care va deveni faimos şi prin aventurile sale erotice, care trăieşte din banii câştigaţi din scris şi din lecturi publice, mai ales, în promiscuitate, alcoolul fiind drogul necesar, antidot pentru spaima în faţa existenţei, a singurătăţii.
Charles Bukowski scrie fervent acest roman şi pune în cîrca personajului principal viaţa sa desfăşurată liniar şi vertiginos. Cu obiectivism, oarecum din exterior filmată de Chinaski spre sine, fără patetism.
Personajul acesta mizantrop nu caută decît puţină iradiere a corpurilor feminine, puţină căldură umană, fizică, sufletul trebuie să stea ascuns, să nu se pervertească, să nu se piardă.
„Dar, pentru că m-am născut bărbat, tînjeam după femei în mod constant, cu cît erau de calitate mai proastă,
cu atît mai bine. Şi totuşi femeile -femeile adevărate – mă speriau pentru că ele îmi doreau sufletul, iar eu voiam să păstrez ce mai rămăsese al meu. Tînjeam, de fapt, mai ales după prostituate, femei de joasă speţă, pentru că erau ucigătoare şi din topor, nu aveau nici o pretenţie. Nu pierdeai nimic după ce plecau. Totuşi, în acelaşi timp, tînjeam după o femeie tandră, adevărată, în ciuda preţului exorbitant.”
„Principalul lucru, mi-am dat eu seama, era să găseşti femeia potrivită.”
Nu se ataşează de oameni, nici de obiecte, îi şi le foloseşte doar, fără să se agaţe afectiv. Femeile lui sunt frumoase, sau urîte, foarte tinere (Mindy), sau trecute (Dee Dee), inteligente (Selma, soţia profesorului universitar), sau snoabe, rafinate(Nicole) sau simple şi de compătimit (Lilian care şi-a ajutat soţul să-şi continue studiile pînă a ajuns profesor şi a părăsit-o), din lumea bună, decăzute, sau drogate (April, Mindy, Tammy), din cea mai de jos speţă, toate sunt atrase de farmecul scrierilor şi, mai ales, de faima virilităţii sale. Femeile îl abordează direct, simplu sau vulgar, dar şi literar, sunt inspirate:” Dumnezeu este un cîrlig în cer (April)” în regulă, am răspuns eu.” Lidya Vance e singura femeie care rezistă în toată această fugă a lui Chinaski dintr-un corp în altul, îl fascinează încă de la început: „Părea electrică în dimineaţa aceea, cam cum arătase prima oara cînd venise la mine, cu portocala”
„Lydia a sosit tîrziu. A intrat pe uşă ca o actriţă. Primul lucru pe care l-am observat a fost pălăria ei mare, de cowboy, cu o pană de culoarea levănţicăi.”
Ea pare să fie suma tuturor femeilor lui Bukowski, reuneşte toate trăsăturile „ideale”: corp rubensian, voluptuos( „Poeziile erau îngrozitoare, trupul şi nebunia nu”), e pasională, vulgară, tandră, extrem de impulsivă cînd e înşelată. „Avea o furie oarbă, mîrîind, cu buzele răsfrînte. Parcă era o panteră. M-am uitat în jos, spre ea. Mă simţeam în siguranţă cîtă vreme era pe podea. A slobozit un mîrîit, în vreme ce eu m-am îndreptat către ieşire.”
Romanul „Femei” e varianta dezvoltată a volumului de versuri „dragostea e un cîine venit din iad”, cu aceleaşi trăiri pasionale, descrieri fiziologice, mizerie, cu aceleaşi scene şi personaje, aceleaşi expresii, cu aceeaşi viziune asupra operei văzută ca film cinematografic, cum şi poveştile sale, multele, cu femei sunt numite filme pe care nu vrea să le vadă în reluare, scopul e să construiască mereu altă relaţie, alt film,şi să-l lase în urmă..
Surprinzător să descoperi asta, ca pe un autoplagiat….acum în era copy-paste şi a plagiatului fie voit, fie accidental la cei care „învaţă”să scrie copiind pe cei dinaintea lor.
Bukowski scrie la fel în proză, ca şi în versuri, îşi reia temele, ideile, expresii, secvenţe întregi.
Lydia Vance e personajul principal şi al poeziilor lui („dragostea e un cîine venit din iad”, traducere de Dan Sociu, Ed Polirom, 2006)
O secvenţă de gelozie a eroinei din roman e la fel descrisă şi în poezia „nici iadu n-avu atîta furie”: „şi uite-o pe ea deodată lîngă mine/mi-a luat mătura şi-a rupt-o-n trei,
a ridicat o sticlă nespartă/ şi-a aruncat-o prin geamul uşii de la intrare/ cealaltă femeie a urlat dinăuntru:/ la dracu Bukowski, du-te cu ea!/m-am urcat în volksul portocaliu/şi-am plecat împreună”(din vol „dragostea e un cîine venit din iad”)
Iată o altă scenă de roman, o bătaie între Lydia şi o rivală ocazională, cu vreo 10 ani mai tînără, reprodusă şi în versuri cu un plus de sinceritate însă, de orgoliu masculin:
„şi pe urmă au început /să se zgîrie-/ţipete de pisici sălbatice,/gemete, sînge şi pişat…//stăteam în baie şi mă/priveam în oglindă/rareori ţi se-ntîmplă/la 55 de ani lucruri/atît de minunate/era mai tare decît Revoltele/din Watts.”
Personajul acesta grotesc, un tip de peste 50 de ani, burlac, alcoolic, devine simpatic doar prin singura sa trăsătură umană: spaima de singurătate care-l face să se agaţe continuu de orice femeie, fără discriminare, şi e permanent disponibil. Senzaţia de saturaţie, de dezgust (a lectorului! nu a personajului) e oprită din cînd în cînd cu afirmaţii umaniste gen: mai sunt şi alte lucruri importante decît sexul, şi asta o spune un individ care îl practică mai mult decît orice altceva, chiar decît scrisul. „Răpeau toată bucuria fututului, discutînd tot timpul despre asta. Şi mie îmi plăcea să mă fut, dar nu făceam o religie din asta Prea multe lucruri ridicole şi tragice se legau de el. Oamenii păreau să nu ştie cum să abordeze subiectul. Aşa că îşi făceau o jucărie din asta. o jucărie distrugătoare.”
O astfel afirmaţie dezvăluie tipul de scriitură făcută după reţetă: trăire intensă, aici prin sex de toate tipurile, pînă la sodomie, droguri, alcool, plus cîteva afirmaţii inteligente, şi o direcţie moralistă ca aceea de mai sus. Sigur, există prea multe scene de sex, descrise în limbaj obscen.( La Houellebecq în culmea bizareriilor de acest soi se situează o secvenţă de sex cu o carte de vacanţă (în romanul „Platforma”), care e îngropată apoi plină de spermă în nisip. O carte de unică folosinţă, totuşi! La Bukowski, în poeme, personajul …poetic face sex cu ceasul deşteptător.)
Nu e aşa de uşor să-l înscrii pe Bukowski doar într-un stil, e adevărat că asemenea afirmaţii sunt căutate, în această lume degradată trebuie să impui un precept, o conduită morală, şi cel mai bine e dacă maschezi tendinţa, totul trebuie să fie foarte natural.Dar ar fi prea facil să crezi că şi-a impus doar asta idolul ultimilor generaţii de scriitori: un roman de succes, scris după reţetă. De fapt cuvintele „reţetă”, „tehnică” au căpătat sensuri peiorative în viziunea unora. Bine ar fi dacă în ecuaţie ar intra şi valoarea literară, atunci ar dispărea multe fobii.
Pentru Chinaski, dragoste înseamnă trupul aproape, căldura cărnii, care este un aliment vital, descrierile trupului ce urmează a fi consumat sunt în sfera biologicului, cel mai adesea comestibil:” E ca şi cum ai face un mugur să se deschidă”. „Floarea gurii era deschisă. Ne-am înşfăcat, i-am supt dinţii, gura aia roşie sîngerie”. „Deschideţi uşa! Vreau să v-arăt ceva! Carne dulce pentru buzele voastre vaginale!”
Singurul său autoportret expresiv, suprarealist, din această carte este un lup uriaş în timpul actului sexual: „Un lup uriaş, verde, futînd o tipă cu părul roşcat. Părul îi curgea pe umeri, în vreme ce lupul verde i-o înfigea printre picioarele ridicate, iar ea stătea neajutorată şi supusă. Lupul i-o tră-gea în noaptea arzătoare, era undeva, afară, iar luna şi stelele cu braţe lungi îi priveau. Era cald, cald şi plin de culoare.” Cam aşa îl vede şi Mindy, o copilă: „Dar ochii tăi – sînt splendizi. Sînt sălbatici, nebuni, ca ai unui animal care apare dintr-o pădure în flăcări.” Trupul e o jucărie, un obiect de alungat plictisul:” m-am mai jucat cu sînii şi trupul ei, am început să mă joc cu picioarele lui Lilly, cea cu fustă scurtă şi buze umede ca nişte flori.”
Descrierile femeilor lui Bukowski sunt misogine, cinice, specifice bărbaţilor trecuţi de 50 de ani: „April era cam plinuţă, dar nu prea grasă. Avea nişte şolduri late şi un cur mare, părul drept. Era aşa de robustă, încît ai fi zis că era în stare să facă faţă şi unei gorile. Deficienţa ei mentală mă atrăgea, fiindcă spunea lucrurilor pe nume.”„curviştină cultivată,Nicole. Poate că în Grecia s-ar fi futut mai bine America era un loc de rahat pentru futut.” „Tammie lua amfetamină. i-am privit corpul. Părea gata să-i explodeze din haine, cerşea să fie dezgolit.”
Chinaski caută întotdeauna începuturi, din nevoia de regenerare: „Primul sărut, primul futut conţineau oarecare doză de tensiune.” Pentru trăirea intensă, are de recuperat ani fără dragoste, ani de abstinenţă, are de înfruntat singurătatea hidoasă a bătrîneţii, iar corpul tînăr de alături transferă energie, sau induce efectul de contaminare cu imaginea din oglindă: „Eram bătrîn şi urît. Poate tocmai de-aia părea aşa deosebit să le-o vîri junelor. Eu eram King Kong şi ele erau suple şi fragede. încercam ca prin futut să înşel moartea?
Avînd legături cu tinere, speram oare că n-o să îmbătrînesc, că n-o să mă simt bătrîn?”
Chinaski, cel care începe fiecare zi vomitînd, după ce a băut toată noaptea ca să suporte singurătatea, e o sexmachine care are de recuperat tot trecutul anost.
Singurele obiecte de care se simte ataşat este o căpăţînă de lut care-l reprezintă, sculptată de Lydia, obiect care face naveta între casa lui şi a ei de cîte ori se despart, şi maşina care-l ajută să parcurgă mai repede distanţa între el şi următoarea femeie.
Stilul lui Bukowski este aşezat în descendenţa lui Knut Hamsun sau a lui Henry Miller, prin lumea sa decăzută, prin mizantropie, (alteregoul său recunoaşte că „Hamsun fusese cel mai mare scriitor al lumii” ) „ Scrisul tău, mi-a zis ea, e atît de necizelat. E ca un baros, şi totuşi are umor şi tandreţe…” , o spune un personaj feminin.
Dacă trebuie să vorbim de o tehnică predominantă, sigur este evidentă aceea cinematografică pentru redarea cît mai naturală a realităţii, tehnică pe care Bukowski o recunoaşte direct şi în roman şi în versuri. „E ca un film, m-am gîndit, ca un afurisit de film. Mi se părea distractiv. De parcă eu aş fi fost În spatele camerei de filmat. Îmi plăcea”
Chinaski povesteşte fără afectare, poate cu ironie şi cinism, (şi ăsta e unul din atuurile acestei cărţi) filmînd din exterior: „Şi uite-mă şi pe mine.Peste o sută de kile, mereu ratăcit şi confuz, picioare scurte, bust de maimuţă, fără gît şi cu un cap prea mare, ochi înceţoşaţi, nepieptănat, o urîciune aşteptînd-o pe ea”
Ca să nu cadă în patetic, în situaţii prea umane, de milă, respectiv de spaima de moarte cînd alteregoul său se rătăceşte în pădure şi nu ştie cum va ieşi de acolo el, care a trăit numai în LA, autorul recurge la trucuri tehnice postmoderne, inserturi metatextuale, idei titlu, privite cu autoironie din viitor:
(SCRIITOR NEMURITOR VINE ÎN AJUTORUL COPIILOR STRĂZII) după ce dă unor copii să cumpere pepsi.
„ Puteam vedea deja titlurile din ziare:
HENRY CHINASKI, POET MINOK, GĂSIT MORT ÎN PĂDURILE DIN UTAH
Henry Chinaski, fost funcţionar poştal, transformat în scriitor, a fost găsit într-o stare avansată de descompune ieri după-amiază, de pădurarul W.K.-Brooks jr. De asemenea, lîngă rămăşiţele sale pămînteşti, s-a găsit un mic carneţel roşu care conţinea în mod evident ultimele creaţii ale domnului Chinaski.”
Finalul e realist şi puternic senzorial, un plan –detaliu cinematografic pe o cutie de conservă de peşte: „Am intrat şi motanul m-a urmat. I-am deschis o cutie de ton alb. Conservat în apă de izvor. Greutate netă 200 g.”
Te captivează totuşi stilul confesiv al lui Charles Bukowski cel din roman ca şi acela din poeme, sinceritatea extremă, te captivează, de asemenea, să descoperi că dincolo de imaginea scriitorului glorios se află un om mizantrop, dar atît de vulnerabil, care se descrie în toate aspectele, foarte intime şi umorale.
Charles Bukowski,”Femei”, Editura Polirom, 2003, traducere Florin Şlapac
