O relaţie umană adusă în absolut întreţine atmosfera incendiară a micului roman “Ochi albaştri, părul negru” de Marguerite Duras.
Prezenţă remarcabilă în cinematografia şi literatura franceză, autoarea captivează prin povestea neobişnuită de dragoste dintre o femeie şi un homosexual, dar şi prin construcţia narativă cu accent predominant de teatralitate.
Acţiunea debutează ca un scenariu de film: “Povestea ar avea ca punct central o seară de vară, spune actorul”, cu un decor adecvat:
hotelul Roches, lîngă parc, vedere spre oraş, femei şi copii înăuntru, bărbaţi pe terasă, toţi vorbind despre această seară deosebită de vară, lucru rar consemnat într-o stare de acalmie, starea de dinaintea unei furtuni psihologice. “Povestea ar avea ca punct central o seară de vară, spune actorul”.
Protagonistul “filmează” de la o fereastră deschisă, priveşte în interior şi se opreşte asupra unei femei în alb în contre-jour, ceea ce-i conferă o graţie misterioasă, are “în jurul taliei o eşarfă din mătase neagră legată neglijent”, un plan detaliu clasic care va deveni important în evenimentele ulterioare, dar nu femeia îl atrage, ci acela pe care ea îl cheamă: “un tînăr brunet cu ochi albaştri, sunt amîndoi tineri şi îmbrăcaţi în alb”. Amîndoi, tulburaţi ca de o despărţire, ies pe uşa ce dă spre mare, iar privitorul, îndrăgostit de bărbatul necunoscut cu ochi albaştri, rămîne secătuit în fereastră pînă ce toate zgomotele lumii se sting.
Personajele nu au nume, sunt nivelate, oameni oarecare, anonimi cu o poveste a lor, ca şi alţi anonimi, numiţi simplu El şi Ea.
El o întîlneşte pe ea mai tîrziu, în noapte la o cafenea, fără să ştie că e Ea, pentru că nu-i văzuse faţa, şi oricum singura prezenţă umană în toată acea îmbulzeală de trupuri şi voci era bărbatul necunoscut cu ochi albaştri. Ea însă e cea care-l “filmează” acum, rămîne cu el, încearcă să-i calmeze tristeţea covîrşitoare, îngrozirea din dragostea atît de neobişnuită pentru ceilalţi, chinul unei mentalităţi ancestrale care scutură un corp atît de slab: “peste tot cei ca el erau luaţi în rîs, în spectacolele de varietăţi, la cazinouri, pe străzi.”
Pentru ceilalţi, care consumă fericirea unei seri deosebit de blînde, de o frumuseţe rară, cei doi par adepţii unui cult neomenesc: “Au închis pentru că ne-au văzut plîngînd”
Ea primeşte să locuiască un timp cu el, acceptă “un mariaj” straniu în care va juca un rol chinuitor, n-o deranjează că o crede prostituată, ţine la bani, da, e un fel de prostituată pentru că nu poate să stea singură.
Acţiunea pregnantă, senzaţia de vizual, de film în derulare sunt întreţinute prin diverse tehnici regizorale: schimbarea intensităţii luminii, de tonalitate care nu şi-ar avea rostul decît într-un scenariu: “Prezenţa acestui om singuratic în penumbra parcului a făcut ca peisajul să se întunece dintr-o dată, iar glasurile femeilor din hol să scadă în intensitate, se sting de tot.”
Şi grafic, detalii regizorale intercalate în roman sunt scrise cu caractere mai mici. “În sală s-ar face întuneric şi piesa ar începe. Descrierea decorului, a mirosului sexual, a mobilelor, a mahonului închis, ar trebui să fie citită de către actori pe un ton egal cu cel al povestirii”. Aceste intruziuni regizorale şi actoriale amintesc de tragediile antice cu povestitor, sunt întreruperi în scopul tensionării acţiunii.
Camera lui, într-o vilă, cu faţa spre mare, este spaţiul teatral sub o lustră gălbuie, decorul în care se va consuma relaţia lor. Sunt expuşi tot timpul, şi noaptea, sub lumină, ca pe rampă, sub reflector. Au la dispoziţie o singură cameră care pare a se mula perfect pe corp, cu tendinţe de micşorare claustrofobe: “Dincolo de această lumină centrală de culoare galbenă lăsată de lustră, camera este întunecată, rotundă, ai putea zice închisă, fără vreo fisură în jurul corpului.” Dar gesturile lor sunt fireşti, patetismul e strunit prin inserările regizorale, un text intercalat ce cuprinde şi o şedinţă de lectură, sau o repetiţie la teatru: “ Ea ar dormi, zice actorul. Ar avea aerul că asta face, doarme. Se află în centrul încăperii goale, pe cearceafurile albe întinse pe jos. “
El o angajează să stea cu el, atingînd resorturile afectiv-umane ale ei, nevoia de suport, de punere în slujba celuilalt, de dăruire fără răsplată: “femeile trebuie plătite pentru a nu-i lăsa pe bărbaţi să moară, să ajungă nebuni”, “ea spune că toate femeile ar fi acceptat această unire albă şi neaşteptată”, nu ştie de ce.
Complexat de statutul său sexual, acceptă compania femeii doar pentru că aceasta seamănă fizic cu bărbatul de care el se îndrăgostise, acceptă în plan social femeia-paravan, suport al intimităţii sale în interiorul expus reflectorului, “blîndeţea corporală a glasului ei”, nevoia de ea ca substitut, o imagine a celui absent şi dorit, ca de un obiect de cult pe care-l adori fără a-l atinge, fiindcă are înfăţişarea zeului. Mai întîi doreşte o companie plătită, fără iubire, doar trupul. De ce recurge la această stratagemă dacă ştie că toată viaţa va fi atras de bărbaţi? Pentru o încercare de depăşire a limitelor, “Mi se întîmplă să înţeleg că poţi dori o femeie, -zîmbeşte- că te poţi înşela”, sau “Probabil pentru o poveste”. Oricum, el a încercat, se simte liniştit doar pentru că a acceptat lîngă el o femeie. Ei i se pare îngrozitor, are o percepţie comună a homosexualităţii: cum de n-a dorit niciodată o femeie. Ba da, a dorit-o pe ea enorm, în clipa în care şi-a dat seama că seamănă cu bărbatul acela. Amîndoi iubiseră acelaşi bărbat, acum fiecare se hrăneşte din dragostea celuilalt pentru aceiaşi ochi albaştri. O nouă formă de iubire, un nou ritual pentru cel absent, care le dă o senzaţie ciudată de atracţie/respingere. E atît de uşor să te îndrăgosteşti de cineva îndrăgostit sperînd doar în mutarea centrului privirii. El o întreabă dacă homosexualitatea este un lucru mai rău decît necredinţa, ea spune că e la fel de grav, chiar şi viaţa lui printre cei asemenea lui i se pare “ o disperare trăită mai uşor”, “eşti cel ce era să moară în cafeneaua de la malul mării”
El o aduce mereu sub lumină, chiar cînd ea se retrage, că aşa era înţelegerea, ei chiar i se potriveşte situaţia, deţine un rol, este şi actriţă, studentă la Teatru. Docilă ca o nevastă de rit vechi “Face ce i se spune, iese din cearceafuri şi se culcă la lumină”. Însă, în somn îşi acoperă faţa cu o eşarfă neagră ca un condamnat la moarte, cu corpul gol expus, dar şi cînd e trează şi recunoaşte că e scriitoare, situaţia asta i se pare ca şi spaţiul lipsit de libertate al cărţii. Ca scriitoare observă asupra lui fascinaţia narării: “Este un om care ascultă tot ce se povesteşte cu o patimă egală”, pentru a scăpa de propria viaţă, care a devenit de nesuportat, se umple de poveştile altora. Pentru ea această dragoste e exasperantă, ca şi imensitatea indiană şi descoperă “lipsa oricărei raţiuni de a trăi” . Căuta în chipul lui pe celălalt, comun amîndurora, şi mîngîindu-l pe al lui, “dintr-o dată l-a simţit pe celălalt”, înlocuirea obiectului o pune în faţa iubirii noi. “sunt ca nişte personaje ţinute împreună într-o carte şi odată cu sfîrşitul cărţii vor fi lăsaţi să se piardă în mulţimea oraşului”. Idee care e susţinută tehnic prin introducerea actorilor, a teatrului în teatru, prin intertextualitate.
La fiecare trezire se petrece un ritual pentru că nu-şi mai amintesc cine e celălalt, de ce sunt acolo împreună. O naştere zilnică. Şi totuşi o forţă irezistibilă îi atrage: “ea îl priveşte ca şi cum ar fi o creatură adorabilă, sau ca şi cînd ar fi mort.” Iar noaptea, ea devine obiect de adoraţie. El îi atinge buzele, ochii închişi, “albastrul care lunecă sub degete şi celelate părţi ale corpului feminin “infecte şi criminale”. Ea se-ntoarce către perete, el “o aduce mereu în centrul atenţiei, locul cu lumină de teatru”. Ea se detaşează de corpul care-i aduce suferinţă:”În fiecare seară ea îşi aduce trupul în cameră, leapădă hainele de pe el, şi-l aşază în mijlocul luminii gălbui. Îşi acoperă faţa cu eşarfa neagră.” Privesc amîndoi acest corp al ei. Şi ea a uitat că e al ei, “îl priveşte aşa cum face el”. Indicaţiile regizorale susţin această dedublare: “Stă întinsă în lumina galben-aurie, zice actorul, dreaptă, cu sînii tari, ca de marmură albă. Dacă ar vorbi, zice actorul, ar spune: Dacă povestea noastră s-ar juca la teatru, un actor ar veni dintr-odată la malul rîului, al luminii, foarte aproape de tine şi de mine care-ţi stau alături. Dar nu te-ar privi decît pe tine. Şi nu ar vorbi decît pentru tine. Ar vorbi aşa cum ai fi vorbit tu dacă ar fi fost nevoie să o faci, rar şi fără strălucire. Într-un fel cam cum ar citi literatură. Dar o literatură la care ar fi în mod continuu distras din cauza efortului depus pentru a ignora prezenţa femeii pe scenă.”
Cei doi ajung o parte cosmică, în jocul lor statornic din casa de lîngă mare: “Tac împreună-după reflux şi sunt foarte agitaţi cînd marea bate-n zidurile casei”, sau devin un singur element ca apa: “Plîng ca şi cînd ar face dragoste.”
Ca un intermezzo poetic, indicaţiile regizorale dau plasticitate textului romanului scris rece, ca un scenariu de film, destinat traiectoriei obiectivului rece de filmat:
“În timpul spectacolului, ar zice actorul, la un moment dat lumina s-ar micşora pe nesimţite, iar lectura ar înceta. După ce şi-ar acoperi trupul cu un veşmînt, cei doi eroi ar sta nemişcaţi şi tăcuţi, întocmai ca actorii. Foarte repede o imobilitate totală ar pune stăpînire pe ei, pe scena devenită albastră – de un albastru lăptos ca fumul de ţigară în penumbră. Ar fi vorba de un moment de odihnă, de o recăpătare a forţelor prin cufundare în tăcere. Ar trebui să pară că povestea se mai aude cu toate că lectura ei ar fi încetat. Timp de cinci minute scena ar rămîne încremenită în somn, ar fi ocupată de oameni adormiţi. Şi tocmai acest somn ar deveni spectacolul.”
Cunoaşterea pare interzisă în orice condiţii, iar destinul trebuie provocat, memoria “rămîne infernală în privinţa celor ce nu se întîmplă. Apropierea se face treptat, ca o îmblînzire, ei acceptă mai întîi prinderea mînii, atingerile simple, apropierea trupurilor, sărutul în cele din urmă, care e pentru el “o victorie a sîngelui”. Stînd foarte aproape, atingîndu-se chiar simt “o fericire care-i sperie” El îi vede trupul “în lumina galbenă, ca un martir”, “tristeţea sexuală din ochii care au văzut totul pe lume”, ochii acoperiţi apoi cu “mătasea neagră a păcii”
Starea coşmarescă e întreţinută tehnic prin reluarea poveştii în tactici noi regizorale, prin noi viziuni ale jocului actorilor vii: “Sala ar fi cufundată în întuneric, ar spune actorul. Piesa ar începe mereu. Cu fiecare frază, cu fiecare cuvînt.” , prin interacţiunea actorilor cu personajele lor, prin sfiala acestora în faţa publicului.
Ceea ce părea alianţă din compasiune pentru ea se transformă într-un chin, pentru că se-ndrăgosteşte de ciudatul ei partener şi nu mai suportă chinul dorinţei. Sfîrşeşte prin a-şi găsi un partener în oraş doar pentru sex, lipseşte mult din camera chinuitoare, iar comportamentul lui este normal celui înşelat, vrea s-o izgonească, ba chiar s-o ucidă. Nici explorările anatomice asupra femeii expuse nu-i aduseseră dorinţa. Pe măsură ce trece timpul, situaţia eroilor în privinţa identităţii şi a scopului rămîne indecisă. Cînd se ating se retrag, semn al unei atracţii nesatisfăcute, a unei dorinţe exasperante. El o priveşte în timp ce doarme cu ochi de estet: ““Părul bucălat, profunzimea lucirii negre, lucirile roşcate, care le amintesc pe cele ale genelor. Şi ochii de vopsea albastră. Iar de la frunte pînă la picioare, acea simetrie a trupului, pornind de la axa nasului, gurii, în tot corpul acea reluare, acea repetare egală a cadenţelor, a forţei şi fragilităţii. Frumuseţea.” Treptat el îl uită pe celălalt, ciudata terapie îşi face efectul, dar puţin, iar ea îl substituie celuilalt, într-un joc etern al iubirii. Şi încearcă să se convingă că dragostea trebuie trăită aşa cum fac ei:”trupul părăsit într-un pustiu, în minte doar amintirea unui gest, al unui cuvînt”
Nu există nici o soluţie în finalul deschis al poveştii, nici o reţetă de viaţă în plînsul celor doi, apropiaţi prin răbdare şi exersare. Iar Marguerite Duras găseşte o ieşire tehnică din text prin indicaţiile regizorale care întregesc viziunea de teatru în teatru, implicînd de astă dată şi publicul care e înglobat în împietrirea generală, şi marea cu “asaltul valurilor în zidul camerei şi sfărîmarea lor printre cuvinte.”
Marguerite Duras, „Ochi albaştri, părul negru”, Ed.Univers, 2006
Articol publicat în revista “Argeş”, nr 9, septembrie, 2007
